Minunea Învierii la Mormântul Sfânt

„În anul 1933 eram la Ierusalim  în preajma Paştilor. Bărbatul meu, inginerul N. Greceanu, era pe atunci vice-preşedinte al Comisiei Europene a Dunării, şi în acestă calitate, de ministru, aveam paşaport diplomatic. Le spun toate acestea ca să înţelegeţi ceea ce a urmat.

În acelaşi lăcaş, Biserica din Ierusalim, unde e mormântul Domnului, toate cultele creştine sărbătăreau Învierea. S-a hotărât ca toate Bisericile, în fiecare an, să-şi împartă timpul prăznuirii, de sâmbătă până duminică, în cinci părţi: pentru ortodocşi, catolici, protestanţi, anglicani şi greco-catolici. Cele 24 de ore de sâmbătă până duminică erau îmărţiter în grupuri exacte de ceasuri între aceste diferite confesiuni. În anul acela, când am fost noi, Biserica ortodoxă sărbătorea Învierea pe la 10 seara….

Palestina era atunci supusă Angliei, şi englezii aveau control absolut, chiar şi asupra celor spirituael, cum se întâmpla acum, în timpul slujbei ortodoxe. Chiar cu câteva ceasuri mai devreme se instituia un control cu totul  amănunţit în interior, în peştera mormântului. Se deşurubau becurile, se ridicau firele electrice, se verifica să nu fie undeva vreun chibrit, sau vreo brichetă, sau vreo legătură cu un fitil din afara bisericii, în sfârşit, fapte ce puteau acuza buna credinţă a ortodocşilor. Dar ortodocşii nu se tulburau. Apoi uşile se încuiau, se sigilau; şi rămânea de pază la uşă un englez.

Când a sosit ceasul rugăciunii, a coborât Patriarhul (un grec) din palat spre biserică. Era îmbrăcat în odăjdii albe. La intrarea în biserica mare, încă de la uşă, a fost cercetat de trei englezi, dezbrăcat de veşminte, controlat până şi în cusăturile hainelor, să nu poarte asupra lor vreun obiect ce ar putea aprinde lumina; dar ierarhul, ca în fiecare an, suporta această ofensatoare cerecetare fără să spună un cuvânt. L-au îmbrăcat din nou, şi astfel a intrat în grotă.

Peştera e foarte mică. E mult când spun că pot intra douăzeci de oameni, şi atunci, lipiţi unul de altul, fără să facă vreo mişcare. Nu sunt admişi decât cei cu paşaport diplomatic, în afară de miniştrii ortodocşi sau greco-catolici şi de cei cu funcţie înaltă la Ierusalim. Aşa am pătruns şi noi înăuntru.

Eram foarte emoţionaţi. Într-un deplin întuneric, Patriarhul îngenunchează în faţa mormântului, îşi pune capul pe piatra mormântului, care a fost acoperită mai dinainte cu fulgi de vată (pentru momentul când s-ar pogorî flăcări) şi începe să se roage ca un simplu muritor, cu voce tare. El cere Domnului să vină şi atunci lumina, nu pentru puţina lui credinţă, căci el crede, dar pentru încredinţarea credincioşilor ortodocşi, veniţi de pretutindeni ca să vadă Lumina. (…)

La uşa de la intrare păzea ofiţerul englez, urmărind cu ochi de şoim toate mişcările patriarhului şi pe ale celor veniţi înăuntru. Cum în alţi ani lumina cădea de sus, din tavanul peşterii, săpat într-o stâncă, privirea englezului era îndreptată şi în sus.

Dintr-o dată el, englezul, a strigat: light, adică lumină, speriat şi el de minune. El, paznicul, el cel dintâi anunţa lumea că a coborât Lumina. Era speriat.

De îndată Lumina a căzut pe mormânt şi numai pe mormânt, aprinzând fulgii de vată. Flăcările erau reci. Un călugăr grec ce stătea lângă mine şi-a trecut flacăra, pe care a luat-o cu mâna ca pe o spumă, pe barbă, pe faţă, pe mustăţi, pe păr şi n-a luat foc. Un deacon a venit cu un vas enorm prevăzut cu multe orificii şi a stâns făcările cu palma, punându-le în vasul pe care-l ţinea în mână. Apoi a ieşit afară, zicând: “Veniţi de luaţi Lumină!”.

Spectacolul a fost cutremurător: aclamaţii de fericire, strigăte de bucurie; toţi se îmbulzeau în biserica cea mare, se înghesuiau, se trânteau unii pe alţii, ca să ajungă să ia lumină din vas, să ia direct, şi nu mai ţineau nicio socoteală de nimeni şi de nimic.

Oamenii erau fericiţi, se îmbrăţişau, plângeau, râdeau…

Mulţi dintre ruşi veniseră cu felinare, punând flacăra înăuntru, ca să nu se stingă niciodată. Am aflat că o familie a ţinut o astfel de lumină 370 de ani, şi poate că vor fi având-o şi acum…

Noi n-am avut aceeaşi prevedere. Am venit cu o lumânare care, a ars până s-a stins.

În noi, însă, arde de-a pururea credinţa Învierii lui Hristos!” (Olga Greceanu, Ierusalim 1933).