Lumina Învierii în temnițele comuniste, printre pătimitorii întru Hristos

„Se apropiau Sfintele Paști,  Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Cugetam la acest mare și sfânt praznic. În iconomia mântuirii, Domnul a rânduit să-i premeargă Patima, chinurile, jertfa cea izbăvitoare Învierii. Trebuia și noi să trecem prin focul suferinței ca să ne curățim și apoi să așteptăm Învierea. Deținuții nostri lăgăriști erau văzuți tot mai des în atitudini de meditație și rugăciune. Cu fumul lămpilor de carbid, în abataje sau pe stâncile de pe galerie, făceau pe pereți cruci, unele mai mari până la o jumătate de metru, altele mai mici.- E semnul izbăvirii, părinte, și noi vrem să-l vedem peste tot, spuneau.  Noi suntem creștini și credem că și de la Crucea Domnului putem primi un ajutor.

În săptămâna Patimilor, unii deținuți au zis:- Ce-ar fi, părinte, ca la Sfintele Paști să facem o slujbă în mină? Să serbăm și noi Învierea! – Nu e permis, dar, dacă doriți, să încercăm să o facem. Păstrați discreția, ca să nu audă agenții turnători. De la om la om au fost anunțați cei ce trebuiau să participe la slujbă, căci de unii ne temeam să-i anunțăm. Cu o bucurie ascunsă se aștepta Ziua Învierii. Veni Vinerea – ziua marii și Sfintei Patimi – și administrația ne-a dat după ciorbă cea mai bună mâncare. Dar deținuții au preferat să postească. Unii n-au vrut să primească friptura. Eu am primit-o și am păstrat-o pentru ziua Învierii. Niciodată nu s-a mai dat friptură. Dar de acum se vada și în viitor în Vinerea Patimilor la deținuți să se „spurce” cu mâncări de dulce. La orizontul 12 unde lucram eu, la 560 de metri adâncime, mai lucra și preotul Valeriu Antal și diaconul Teodor Bej. Ne-am înțeles împreună cu bucurie și entuziasm. Am intrat seara în mină, în  noaptea Paştilor. Cei anuntaţi ştiau ce va fi. Mai înainte de ora  12:00 noaptea s-au tras„clopotele”. Cum? Niște sfredele legate unul de altul în poziție verticală erau ciocănite cu un alt sfredel și sunetul trecea de la unul la altul încât aveai impresia că sunt chiar niște clopote adevărate. Tragerea „clopotelor” era anunțul ca oamenii să coboare pe galerie la locul stabilit pentru sfânta slujire.

Din toate părțile coborau oamenii cu lămpile de carbid aprinse și luau loc. Noi preoții, nu aveam nici sfintele odăjdii, nici sfintele vase, ci eram în salopete și opinci. Așa am început slujirea. Am cerut tuturor să se stingă lămpile. Apoi s-a aprins lampa părintelui Antal care a strigat:„Veniți de luați lumină!” toți și-au aprins lămpile. Slujba a continuat cu un avânt sublim. Din toate piepturile răsuna cântecul de slavă: „Hristos  a  înviat!” Slujba era ascultată în genunchi. Memoria excepțională a diaconului Bej ne-a înlesnit să cântăm mai toate cântările atât de frumoase ale utreniei Învierii. Pe la mijlocul slujbei, veni spre noi șeful informatorilor, căpitanul de jandarmi Petrescu, deținut ca și noi. El fusese prins de camarazii lui de cameră că făcea marea „crimă” că se roagă cu pătura trasă peste cap. A fost puțină tresărire când a fost văzut că vine. Colegii de slujire m-au întrebat: – Ce facem? – Continuăm, am răspuns. Şi Petrescu văzând liniștea noastră nu a îndrăznit să zică nimic și s-a așezat în liniște printre ceilalți ascultând până la capăt sfânta slujbă. Apoi toți s-au retras la locurile lor de muncă. A fost ceva fantastic. Atmosfera de taină a minei la 560 metri sub pământ cu lămpile de carbid în mână a dat sfintei slujbe o notă atât de intimă, atât de profundă și de măreață încât toți am fost foarte mișcați. Misterul credinței le-a trezit tuturor o înfiorare sfântă și o mulțumire negrăită care le-au zguduit sufletele până în străfunduri. Au trăit câteva clipe uitând de condiția lor de deținuți. Efectul slujbei a fost cuceritor. Condor, maistru ungur care era cu noi în mină, fost șef comunist peste întreg Ardealul în timpul când comuniștii erau în prigoană și luptau subversiv, am aflat mai târziu că s-a retras la mică distanță să nu fie văzut și a ascultat slujba în genunchi.

La ieșirea din mină, în lift toți cântau „Hristos a Înviat”, deși ofițerii lagărului și paznicii ne așteptau afară și erau văzuți. Bucuria era pe fețele lor și nimic nu i-a putut opri. Nu au avut neplăceri după aceea pentru slujba aceasta.Un om de mare calitate și de mare omenie, Cojocaru, fost inspector al Siguranței din Bucovina, care datorită greutății temniței a devenit schizofrenic cu manifestări când de bucurie când de tristețe și tăcere, mi-a imputat cu durere că nu l-am anunțat de această slujbă. Mi-a părut foarte rău. Aveam multă stimă pentru dânsul dar m-am temut să-l anunț. Ascultarea slujbei îi aducea multă mângâiere și poate chiar însănătoșirea. Păcătuim uneori față de frații noștri din lipsă de îndrăzneală și  asta din prea puțină credință, uitând că mai poate veni și Dumnezeu cu ajutorul său.” (Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)

Text preluat din AGENDA PREOTULUI 2015