INTERVIU ÎN DAR CU PĂRINTELE NICOLAE BORDAȘIU: Preotul Nicolae pentru preoții României

Coboară încet, dar sigur, din văzduhul altarului, ca un patriarh al neamului, îngreunat însă de anii bătrâneții. Bunul Dumnezeu a rânduit să-l mai avem încă sfetnic și povățuitor. Om bun ca „pâinea lui Dumnezeu”, zicea cineva deunăzi și sigur vorbea de părintele Nicolae și de bătrânii noștri, altarele credinței neamului românesc. Mulți dintre noi nu știm cum îl chema pe tatăl străbunicului, însă părintele știe că și străbunicul străbunicului său tot preot a fost. Îi curg prin vene 300 de ani de preoție, dar și de amar printre asupritorii austro-ungari și apoi sovietici. A fost element potrivnic orânduirii socialiste, însă Măicuța Domnului aprindea foc de taină în inima sa și în timp ce eu nici măcar pe lume nu eram, stătea cu Hristos în temniță. Scriu acestea cu lacrimi în ochi, știind că Leul și Voievodul nu mai sunt, iar părintele și cei de-un leat cu Sfinția sa, cum îi place să spună, vor trece ușor, ușor. Măcar gândul la brazii ăștia de dârzenie, curaj, demnitate, omenie să ne trezească din bezna indiferenței, lașității și a servilismului. Rămânem doar noi, cei care „am împrumutat țara de la copiii noștri” și cheltuim cu nesaț dobânda sângelui din războaie, temnițe și munți. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să putem scrie testamentul colțului nostru de viață cu inima împăcată.

 Interviul publicat in revista Ortodox Market, editia Noiembrie 2016, poate fi rasfoit si pe issuu.com. Click pe butonul de mai jos 

Ortodox Market: În tinerețe, ca farmacist, ați preparat leacuri pentru trup, iar mai tarziu, ca preot, în laboratorul interior le prefăceați pe cele pentru suflet.

Părintele Nicolae Bordașiu: Bunul Dumnezeu l-a făcut pe om din materie. A luat pământ, l-a modelat, să zicem, în termenii noștri omenești și după ce i-a dat forma aceasta materială a suflat în el duh de viață. În clipa aceea omul a început să fie adevărat, trup și suflet, după voia lui Dumnezeu. Și pe amândouă acestea, Bunul Dumnezeu le-a făcut în așa fel încat să fie o bună colaborare între ele, să se ajute. Sufletul este cel care organizează viața trupului, dar vasul acesta ales, trupul, este făcut și el vas ales pentru ca sufletul să-l conducă, ca să fie întotdeauna bineplăcut înaintea lui Dumnezeu.

În viața mea pentru a putea ajunge slujitorul lui Dumnezeu, am fost pus în situația, ca atunci cand am terminat liceul, în plin război, să fiu obligat să urmez o facultate militarizată sau militară. Frontul are nevoie de carne de tun, cum se spune și pentru aceasta, toți colegii mei de an, de leat, cum spuneau bătrînii odată, a trebuit să alegem între o școală militară și o facultate care să servească intereselor de război ale țării.

Eu am fost ucenicul episcopului Nicolae Popovici, în sensul că stăteam de vorbă și ascultam îndrumările Prea Sfințitului, care a fost un erou și un martir petru credință și spunându-i că vreau să fac teologia, mi-a dat binecuvântare. Atunci, am ales, cu binecuvântarea P.S.S., această formulă: să intru la o facultate militarizată, farmacia, și să urmez și teologia.

Pe vremea aceea, ambele erau în același corp de clădire al vechii Universități din București. Farmacia era le etajele 1 și 3, iar teologia la 2 și am avut posibilitatea să le fac pe amândouă în paralel. După ce am terminat studiile, au venit întâmplări nefericite pentru mulți tineri și oameni de bine, care au avut responsabilitate în viața politică și socială a țării noastre și în mai 1948 s-a declanșat prigoana comunistă și au început să se facă arestări.

Am înființat ATOS, Asociația Tineretului Ortodox Studențesc unde am lucrat împotriva atitudinilor răuvoitoare creștinismului și am împărțit manifeste în lumea muncitorească ca să nu facă petreceri în Săptămana Mare și din pricina asta am fost și unii dintre noi vizați. De pildă părintele Roman Braga a fost arestat și a ajuns în chinurile groaznice de la Pitești.

Pe vremea stundenției mele, eu și colegi de-ai mei, nume de altfel sonore în viața spirituală a țării, mitropolitul Antonie Plămădeală, sufletul și reorganizatorul vieții spirituale de la mrea. Râmeț, pr. Dometie Manolache, pr. Constantin Voicescu și cu mulți alții, am înființat ATOS, Asociația Tineretului Ortodox Studențesc, unde am lucrat împotriva atitudinilor răuvoitoare creștinismului și am împărțit manifeste în lumea muncitorească ca să nu facă petreceri în Săptămâna Mare. Din pricina asta am fost și unii dintre noi vizați. De pildă părintele Roman Braga a fost arestat și a ajuns în chinurile groaznice de la Pitești. Eu însă am avut ajutor de la Dumnezeu și paza îngerului păzitor și nu am fost arestat atunci.

Am stat ascuns vreme de 7 ani. Nu prea am avut posibilitatea de a citi sau de a avea altă preocupare intelectuală, singura mea mângâiere fiind o Bibliotecă întreagă, care se cuprinde în Sf. Scriptură și pe care o putea avea oricine în casă, nefiind ilicită. După ce au trecut 7 ani de stat ascuns, în care am înfruntat pericolul Securității, am fost descoperit, tot ca un dar de la Dumnezeu, spun eu, și am ajuns la închisoare. A sta fugar este mai greu decât a sta închis. Era pericol mare și pentru cei care te ascundau și pentru fugari. Am trecut prin închisorile de la Jilava, Timișoara, Constanța, Oradea, Aiud, căutând în toate felurile să mă chinuiască și să afle ce am făcut în timpul în care am stat ascuns.

Am lucrat în premieră pentru Țara Romanească la prepararea gamaglobulinnei, din sânge retroplacentar. S-a organizat cel dintâi laborator din țară și aici am făcut prima șarjă de gamaglobulină. În felul acesta am venit în ajutorul oamenilor în suferință, preocupându-mă să ajut ființa omenească, care este făcută în mod perfect.

Eliberându-mă, regimul meu a fost destul de aspru. Ca să fiu angajat de Biserică trebuia să am aprobarea Departamentului Cultelor și cu oarecare greutate, am găsit un loc de muncă, ca necalificat, la atelierul de tâmplărie al Institutului Cantacuzino. Apoi am fost îngrijitor de animale de experiență, până când au câștigat oarecum încredere în mine și am lucrat în laboratorul de biochimie, într-o secție condusă de Acad. Prof. Dr. Eugenia Soru, care era evreică și mi-a arătat multă bunăvoință. M-a repartizat la imunologie, seruri și vaccinuri, unde era șef de laborator un chimist ungur dar cu suflet cald și bun și credincios României și m-a apreciat pentru cunoștințele mele și felul de a fi. Aici am lucrat în premieră pentru Țara Romanească la prepararea gamaglobulinei, din sânge retroplacentar. S-a organizat cel dintâi laborator din țară și aici am făcut prima șarjă de gamaglobulină.În felul acesta am venit în ajutorul oamenilor în suferință, preocupându-mă să ajut ființa omenească, care este făcută în mod perfect. Spune Sf. Scriptură că tot ce a făcut Bunul Dumnezeu a fost foarte bine.

După ce am terminat vreo 4 ani de muncă la Cantacuzino, mi-a venit Bunul Dumnezeu în ajutor, într-un mod, aș zice, cu totul deosebit. Într-o zi de 29 august, la Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, am fost la slujbă la Patriarhie iar la Sf. Liturghie slujea Mitropolitul Nicolae Corneanu, cu care fusesem coleg de facultate, el cu un an mai mare ca mine. Pentru că noi eram foarte puțini din cauza războiului ne cunoșteam bine. Cum a fost Nil Dorobanțu, el era militar și a fost deblocat de pe front ca să facă studiile…și a juns călugăr mai tarziu. Eram în ziua aceea cu un alt coleg tot mai mare. Nu ne mai văzuserăm unii cu alții de 20 de ani. Ne-am dus împreună în Palatul Patriarhal, unde Mitropolitul Nicolae, după ce a terminat Liturghia, a flat că cei care-l solicită eram colegi.

Am stat de vorbă aproape un ceas. Prea Fericitul, de cinstită pomenire, Patriarhul Justinian, îl aștepta la masă, împreună cu doi arhimandriți, Roman Stanciu și Gherasim Cristea unul la Cernica și celălalt la Căldărușani. Ei, de frică să nu fi pățit ceva Mitropolitul, au dat peste noi și ca o ușoară mustrare i-a spus cu vorbă blândă mitropolitului, că îl așteaptă îngrijorat și „voi stați de povești”, așa a zis. Iar Mitropolitul văzându-și doi colegi , după 20 de ani, a uitat de timp. Patriarhul îl cunoștea pe celălalt coleg al meu, care era bibliotecar la Biblioteca Academiei, dar pe mine nu mă știa. Toți cei care eram prezenți, fuseserăm colegi de facultate și ne cunoșteam bine și atunci ei au relatat Patriarhului despre mine și  m-a întrebat cum de nu sunt în cler?

Mitropolitul i-a spus: „ Preafericite, are o tinichea de coadă”. „Care?” a întrebat patriarhul. I-a spus că am fost în închisoare și a spus că pentru el contează să fiu om de omenie, nu asta. M-a îndrumat să depun cerere de profesor la Seminarul Teologic. Patriarhul a luptat din august pană în februarie cu autoritățile statului ca să mă accepte profesor. Și așa, am reintrat în viața Bisericii, după o absență de 20 de ani. Iată acum, în 2016, de ziua Sf. Ap. Andrei, va fi aniversarea hirotoniei mele. Așa am început slujba, pe care am dus-o, încercând să fiu cât mai aproape de chemarea pe care am primit-o în facultate și am trecut de 45 de ani de slujire preoțească.

O.M.: Ce simțea un tânăr de 20 de ani în jurul căruia se năruia realitatea?

Pr.N.B: Cât am stat ascuns, am avut prilej destul ca să meditez asupra vieții. Am avut un cumnat, care în timpul acesta a fost de 3 ori arestat și care a avut tăria să nu mă divulge și îl întâlneam și-mi spunea ce se întâmplă în închisori. Îmi spunea că este un dar de la Dumnezeu că am trecut peste chinurile de la Pitești. I-am mulțumit toată viața Bunului Dumnezeu pentru aceasta și încă nu pot fi îndeajuns de mulțumitor pentru ajutorul pe care mi l-a dat. Mulți dintre colegii mei au fost chinuiți în așa fel încât au fost schilodiți și fizic și moral. Din pricina suferinței, a chinului și a bătăilor, mulți dintre ei, săracii, au făcut păcate grele în sensul că au blasfemiat, au spus cuvinte grele, s-au bătut între ei, siliți fiiind de răufăcătorii lor. Eu când am ajuns să cunosc aceste lucruri mi-am dat seama că Bunul Dumnezeu m-a păstrat pentru o altă lucrare, a slujirii și iată am ajuns la 92 de ani trecuți, când încă, cu voia Lui sunt la îndemâna credincioșilor și după puterile mele îi ajut, îi slujesc, îi sfătuiesc, spovedesc și cu puterea pe care mi-o dă harul slujirii preoțești, îi dezleg de păcate, pentru ca să poată primi în ființa lor cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului: Trupul și Sângele Său.

Eu am avut închisoarea ca pe o școală duhovnicească. Înainte de închisoare am luat parte la rugăciunile de la Rugul Aprins, la Antim. Acolo am învățat ce sprijin mare poți găsi în Rugăciunea Inimii și în timpul acestor pregătiri duhovnicești am avut sfatul părintelui Benedict Ghiuș, a celui care mai târziu a devenit părintele Daniil și binecuvântarea starețului Ivan Kulighin, refugiat din Rusia.

O.M. Cu cine ați fost coleg de suferință în închisoare?

Pr. N.B.: Eu am avut închisoarea ca pe o școală duhovnicească. Înainte de închisoare am luat parte la rugăciunile de la Rugul Aprins, la Antim. Acolo am învățat ce sprijin mare poți găsi în Rugăciunea Inimii și în timpul acestor pregătiri duhovnicești am avut sfatul părintelui Benedict Ghiuș, a celui care mai târziu a devenit părintele Daniil și binecuvântarea starețului Ivan Kulighin, refugiat din Rusia. Era un om de o demniate morală și de o bunătate sufleteasă rar întâlnită. Și cu amintirea lor am putut înfrunta suferința din închisoare. Nu este durere mai mare pentru un om, întreg fiind la minte și la trup, să fie silit să stea și să nu facă nimic. Pentru mine a fost mult mai ușor de a duce suferința aceasta datorită îndrumării de la Rugul Aprins. Am așteptat cu nădejde, știind că Dumnezeu ne încearcă și ne pune la școală grea, dar am trecut peste toate.

Împreună cu mine au fost atâția alții. După arestarea mea din 1955, au fost arestați și ceilalți de la Rugul Aprins. Ura comuniștilor era atât de mare, încât nu puteau suporta atmosferă de rugăciune. Știu că au fost în închisoare toți cei de R.A.: pr. Benedict Ghiuș, pr. Daniil Sandu Tudor, pr. Sofian Boghiu, pr. Felix Dubneac, pr. Roman Braga, poetul V. Voiculescu, prof. Mironescu, Mircea Vulcănescu și toți și-au dus crucea suferinței, dar, fiind în același timp și propovăduitori ai dragostei, ai iertării și-ai răbdării, încât niciunul dintre ei nu i-au blestemat pe chinuitori. După ce ne-am eliberat, nu că au fost ei buni și ar fi vrut să facă un bine, ci pentru că așa a rânduit Dumnezeu și ne-a ajutat să realizăm lucruri frumoase pe mai departe, ca preoți slujitori.

O.M. Ce se întâmpla la Rugul Aprins?

Pr.N.B.:Mulți se întreabă și astăzi ce a fost R.A.? O mișcare, o organizație clandestină, un curent trecător? Nici eu nu pot să spun cu un cuvânt cuprinzător, petru că nu a fost nici mișcare, nici organizație, ci a fost o adunare voită de Dumnezeu, pentru ca să ne întâlnim în rugăciune toți cei care-L căutam pe Mântuitorul Iisus Hristos. Începutul a fost undeva departe, prin 1945-1946, când aproape de mitropolitul Tit Simedrea erau câțiva oameni cu gândul de a face o activitate mai apropiată de învățătura creștină. De abia în 1945, la mrea. Antim, erau peste 30 de călugări cu studiile terminate sau în plină epocă de formare intelectuală, ca studenți, cum a fost Tarsie Negru, care făcea studii de limbi clasice, sau alții matematici. Toți s-au apropiat de părintele Benedict Ghiuș și de dl. Sandu Tudor care era atunci frate de mănăstire și cu binecuvântarea Patriarhului și sub oblăduirea starețului Vasile Vasilache, care avea o viață sufletescă deosebită, au început o formă de rugăciune comună, pusă sub ocrotirea Maicii Domnului, pe care o socoteau ca un Rug Aprins, în care s-a sălășluit Mântuitorul.

Făceau rugăciune împreună și apoi discutau probleme de intres spiritual și în felul acesta am ajuns prin 1945, când, cu Roman Braga, care nu era pe atunci preot, eram amândoi studenți, l-am întâlnit la Cernica pe starețul Ivan Kulighin, care-l însoțea pe mitropolitul Nicolae al II-lea de Rostov. Împreună cu alți călugări și călugărițe se refugiaseră din Rusia din calea puhoiului comunist, ca să nu fie exterminați, pentru că avuseseră o activitate religioasă aparte.

La Cernica am auzit pentru prima dată în biserica cimitirului, care le fusese atribuită, cântând-se melodii deosebite. Am stat de vorbă, prin intermediul unui călugăr basarabean cu părintele Ivan Kulighin, care ne-a întrebat despre viața spirituală de la noi și de studii. Apoi i-am spus părintelui Benedict Ghiuș, care împreună cu Sandu Tudor au mers acolo și i-au invitat la Antim. A adus cu sine toată experiența de Mrea. Valaam, unde a trăit alături de alți călugări cu viață deosebită, care practicau Rugăciunea Inimii. Părintele Ivan a devenit oarecum duhovnicul de la R.A. și în felul acesta am dus mai departe duhul acestei rugăciuni. Acolo erau adunați tot felul de oameni de știință: prof. Mironescu, Mircea Vulcănescu, matematicianul Anton Dumitriu, dr. Vasile Voiculescu, gen. Tetrat și alți ofițeri, unde ne împărtășeam și ne rugam din adâncul inimii, invocând prezența Maicii Domnului.

O.M. Ați cunoscut-o pe pictorița Olga Greceanu?

Pr.N.B.: Da, sigur. Ea este cea care a pictat în clădirea Sf. Sinod de la Antim. Avea un stil de pictură aparte și trăia o viața spirituală deosebită și are niște meditații la Evanghelii foarte frumoase, care au asupra celor care le citesc, un efect deosebit. Ea cunoscuse Țara Sfântă destul de bine și-i îndemna pe toți care puteau, să meragă acolo și să-și plece genunchii la Sf. Mormânt.

O.M.: În ce an ați venit la parohie?

Pr.N.B.: Am venit în 1981 și mă apropiam de pensie, iar pensia din învățămant este foarte mică iar eu aveam ani destul de puțini lucrați. La parohie am ridicat căminul de bătrâni de alături și altele. Eu am fost hirotonit inițial pentru Sf. Ecaterina, apoi am fost mutat la Radu Vodă.

M-am bucurat de aprecierea și de îndrumarea spirituală a pr. Stăniloae și am fost apropiat și de familia dumnealui și am avut bucuria de a-l împărtăși înainte de a muri și pe el și pe soție. Împreună cu părintele Galeriu am fost cei care l-am înveșmântat în odăjdiile preoțești, pentru drumul din urmă, spre cimitir.

O.M.: Ce amintiri vă leagă de părintele Stăniloae?

Pr.N.B.:Am avut șansa să am niște profesori extraordinar de buni: Gala Galaction, Rovența, Tudor M. Popescu, Nae Popescu, profesorul Regelui Mihai, filosoful I.G. Savin, I.G. Coman și părintele Stăniloae, care mi-a fost îndrumător la studiile de doctorat, pe care îl cunoșteam mult mai bine încă dinainte, pentru că el a fost coleg de studii cu episcopul Nicolae Popovici, la Sibiu și în Grecia, apoi profesori ambii la Sibiu. După ce a fost P.S. ales episcop de Oradea, l-am întâlnit eu la Beiuș (n.n. Episcopia Oradiei fusese mutată acolo din cauza cedării Ardealului de Nord). M-am bucurat de aprecierea și de îndrumarea spirituală a pr. Stăniloae și am fost apropiat și de familia dumnealui și am avut bucuria de a-l împărtăși înainte de a muri și pe el și pe soție. Împreună cu părintele Galeriu am fost cei care l-am înveșmântat în odăjdiile preoțești, pentru drumul din urmă, spre cimitir.

O.M.: Cum trebuie să fie un preot în aceste vremuri tulburi. Soluțiile duhovnicești ar trebui să conțină și soluții materiale, pentru ridicarea socială a comunității?

Pr.N.B.: Orice om , în viață are nevoie de sprijin sufletesc. Cel dintâi sprijin în viață sunt părinții și pentru asta, este lucru sfânt lăsat de la Dumnezeu, pentru ca familia să fie alcătuită din bărbat și femeie, tată și mamă, care îl îngrijesc pe copil. De aceea, cei 7 ani de acasă au un mare rol pentru viața spirituală și pentru cea materială. Părinții, fiind cei dintâi profesori duhovnicești, au mai întâi ei nevoie de sfaturi spirituale, mai ales pentru vremurile de astăzi. Sunt atât de contradictorii problemele vieții de astăzi, când materialismul și spiritualitatea se confruntă constant, iar mulți sunt rătăciți de atracția curentului materialist.

Toți cei care sunt departede biserică au și greutăți, nu doar psihice, ci și materiale și fizice. Dacă trupul este întâlnit astăzi sub diferite forme, cu dizabilități și malformații, acestea sunt rodul vieții dezordonate pe care o duce lumea. De aceea, familia, pe lângă mama și tata are nevoie de sfetnicul duhovnicesc. Chiar dacă nu vine întotdeauna cu sfat și îndrumare, el nu spune cu înțelepiciunea lui omenească, ci cu ajutorul Bunului Dumnezeu, care prin harul care s-a împărtășit oricărui preot, Dumnezeu îndrumă lumea, dar nu silit, ci atunci când sufletul este deschis pentru a primi acest ajutor. Acesta este rolul mare al preotului astăzi, să fie îndrumător spiritual și model.

Un preot nu vorbește de la sine, ci din înțelepciunea Sf. Părinți și a sfetnicilor pe care i-a avut pentru a ajunge preot. În viață orice om greșește și păcatele apasă greu asupra omului iar sub această greutate, omul săvârșește multe rele și aduce mult necaz în lume. Pentru aceea Mântuitorul a dat putere ucenicilor de a boteza, de a lega și dezlega păcatele. A le dezlega înseamnă a da oamenilor ușurătate vieții. Un om apăsat va fi chinuit de conștiință și de aceea Spovedania este Sf. Taină, plină de putere. Rolul preotului astăzi este enorm, dar oamenii trebuie să-l înțeleagă și să meargă cu drag la el. Preotul mai are și îndatorirea didactică, de a merge el spre credincioși și să le descopere calea cea adevărată, adică pe Hristos.

Cel mai frumos sfat pe care mi l-a dat tata a fost atunci când am început să fiu profesor. Mi-a spus să fiu aspru, dar bun.

O.M.: Ce v-au spus părintele Tata și părintele Bunicul când ați plecat fugar de acasă?

Pr. N.B.: Cel mai frumos sfat pe care mi l-a dat tata a fost atunci când am început să fiu profesor. Mi-a spus să fiu aspru, dar bun. Să nu fiu îngăduitor cu nepăsarea și neștiița, care de obicei însoțesc elevul, ci să-i cer, cu stăruință să fie perseverent, dar să nu fac aceasta cu răutate, ci să fiu bun și în ajutor. Și așa am fost toată viața: aspru, dar bun. Unii din elevi își aduc aminte mai mult de asprimea mea, alții de bunătate, dar cei mai mulți s-au folosit de ceea ce i-am învățat, fiindcă am generații de preoți, mulți profesori universitari, alții preoți în București și își fac cu cinste datoria lor duhovnicească.

Dacă sunt așa întreg cum sunt acuma e datorită Bunului Dumnezeu și soției pe care mi-a dat-o.

O.M.: Ce face doamna preoteasă?

Pr. N.B.: Ea este o ființă extraordinară. Dacă sunt așa întreg cum sunt acuma e datorită Bunului Dumnezeu și soției pe care mi-a dat-o. Am avut un accident cu ani în urmă și eram gata să mor, două luni am stat între moarte și viață și la rugăciunea puternică a nevestei mele, Dumnezeu m-a întors la viață. Cand a văzut cum îmi cade capul neputincios a strigat la Dumnezeu să nu mă lase și El mi-a dat îngăduința să mai trăiesc și a trimis oameni deosebiți, cum a fost dr. Marian Ciurel, care m-a operat și m-a salvat de greutăți și iată sunt aproape 20 de ani de atunci. M-au ajutat și ocrotirea duhovnicească a părinților Benedict, Stăniloae, Arsenie și a tuturor care mi-au fost duhovnici în viață.

O.M.: De ce este atât de înfierat dialogul cu eterodocșii, pentru că în timp s-ar găsi formule mai “domoale”, care, în timp ar putea depăși asprimile?
Pr.N.B.: Atitudinea la care vă referiți, de repudiere a dialogului inter-religios, după mine nu este o atitudine creștinească, fiindcă, după vorba tatălui meu, aspru dar bun, Mântuitorul a luat biciul pentru cei din Templu, dar a fost bun și iertător cu toți ceilalți, până în clipa morții, cu cei care l-au răstignit. Trebuie să fii aspru cu cei care greșesc, dar pentru a-i aduce pe calea cea bună, trebuie să fii blând și să arați bunătate. Mântuitorul, când și-a trimis ucenicii la propovăduire, le-a zis să mergă și să învețe toate neamurile. Nu a oprit propovăduirea la cei botezați. Ori această călăuzire nu poate fi făcută decât prin dialog. Dacă nu vei sta de vorbă cu el, nu va putea să cunoască calea cea bună. Chiar dacă sunt creștini și interpretează Scriptura în felul lor, trebuie să le explici. Mântuitorul spune că dacă ți-a greșit fratele, ceartă-l între tine și el, numai după aceea să-l spui mulțimii și să-ți fie păgân și vameș. Nu limitează discuția și încercarea de a-l îndrepta pe cel care a greșit. Atitudinea aceasta de a respinge dialogul nu este creștinească. Nimeni dintre ierarhii Bisericii nu cred că vrea răul Bisericii și nu pot spune că cei care sunt în afara Bisericii Ortodoxe sunt totdeauna rău intenționați, ci mai degrabă necunoscători ai adevărului și pentru aceasta dialogul este întotdeauna posibil.

O.M.: Dialogul e bun și posibil, dar dacă celălalt are doar partea lui de adevăr?

Pr.N.B: Adevărul este unul Singur și trebuie să te străduiești să i-l arați și, dacă nu vine, să te rogi pentru iertarea păcatelor lui. Nu trebuie să condamnăm nimic. Singurul care ne judecă este Bunul Dumnezeu.

O.M.: Catolici sau Ortodocși?

Pr.N.B.: Bunul Dumnezeu nu-i nici catolic nici ortodox. El este Dumnezeu adevărat, Unul în Sfânta Treime, care prin Unul Fiul Său ne-a mântuit iar Duhul ne păstorește.

O.M.: Ce îi motivează pe unii să fie atât de împotriva Sinodului din Creta?

Pr.N.B.: Este neputința noastră ca oameni. Noi nu suntem în stare să vedem efortul spre bine. Niciun lucru care se face cu un scop bun nu poate fi rău. Toate au țelul spre mântuire. Noi suntem neputincioși pentru a cunoaște Adevărul. Neputința noastră ne face să fim uneori pe căi greșite. Dumnezeu ne știe cât suntem fiecare de aproape sau departe de Adevăr.

O.M.: Știți cum este expresia aceea, folosită în fotbal, ultras.

Pr.N.B.: Marginalii, extremele, dacă aleargă numai pe margine, se duc în prăpastie. Toți trebuie să meargă spre centru. Toți centrează, nu? Că dacă bate în afară e aut…

Un preot să nu se bazeze niciodată pe propriile lui cunoștințe, ci să invoce ajutorul Duhului Sfânt, care I s-a împărtășit. Niciodată să nu slujească din rutină. Totdeauna să facă slujba ca și cum ar fi cea dintâi, plină de emoția primei întâlniri cu slujirea. Când va fi mereu cu entuziasm înnoit în slujire, drumul lui va fi încununat de success duhovnicesc.

O.M.: Dacă m-aș duce mâine la hirotonie, cei care o fac desigur, ce sfat mi-ați da?

Pr.N.B.: Tânărului teolog i-aș spune ce le spuneam elevilor mei. Toată activitatea lui pastorlă s-o întemeieze pe Sf. Scriptură, unde ne este prezentată Taina adâncă a Sf. Treimi, pe care lumea nu a putut să o cunoască până la Mântuitorul Cristos. Domnul este îndrumătorul vieții noastre și toată activitatea pastorală trebuie să meargă în acest fel, pentru ca toată turma să meargă împreună cu el, la Cel care ne odihnește pe toți. Un preot să nu se bazeze niciodată pe propriile lui cunoștințe, ci să invoce ajutorul Duhului Sfant, care I s-a împărtășit. Niciodată să nu slujească din rutină. Totdeauna să facă slujba ca și cum ar fi cea dintâi, plină de emoția primei întâlniri cu slujirea. Când va fi mereu cu entuziasm înnoit în slujire, drumul lui va fi încununat de success duhovnicesc.

 Istoria familiei mele, ca preoți cunoscuți, e de la 1770. Cel dintâi cunoscut din neamul meu, ca preot, este Ioan Bordașiu la 1773.

O.M.: Mult vi s-a dat mult vi se va cere. Trebuie să fie o secure sau un îndrumar?

Pr.N.B.: Este un îndrumar, nu o amenințare, un îndemn. Dacă ești demn și conștient de sarcina pe care ți-o iei, să știi că ești pus spre slujire și atunci să fii vrednic de slujirea care ți s-a dat, fiindcă ți se va cere. În clipa hirotoniei, preotului i se pune în palme Sf. Agneț și i se spune: „Ție îți încredințez odorul acesta, ca să fii vrednic de slujire”. Uitându-te la palmele tale și văzând cât de aproape și firav este Mântuitorul să simți în același timp cât de puternică este prezența Lui în viața ta. Eu am în familia mea un caz, străbunii mei, pe la 1740, doi frați, Simion și Grigorie.

Amândoi au fost pregătiți pentru teologie. Cronica satului spune că Grigorie a citit undeva că-i atât de mare răspunderea lui pentru preoție și nu s-a făcut preot. Simion a devenit preot și a fost păstor iar celălalt i-a fost cântăreț la biserică. Împreună au fost îndrumătorii comunității care atunci își începea existența. Istoria familiei mele, ca preoți cunoscuți, e de la 1770.

La început, satul a avut 13 familii, în împrejurările triste ale Imperiului Austro-Ungar, când românii erau iobagi și nu se puteau mișca de la o localitate la alta fără învoirea stăpânului. Satul meu a fost întemeiat pe o vatră pustiită de tătari. Groful ungur i-a slobozit de iobăgie pe cei care vroiau să meargă acolo și mirajul libertății i-a făcut pe unii să-și lase neamul. Dar până nu au avut preot nu s-a închegat satul. Cel dintâi cunoscut din neamul meu, ca preot, Ioan Bordașiu la 1773 a făcut înțelegere cu satul să fie preot acolo și din momentul acela a început să crească populația iar astăzi are mii de suflete.

Dintre cei doi fii, Simion și Grigorie, unul s-a simțit nevrednic de preoție iar celălalt a fost preot și luptător pentru Biserică, pentru că austro-ungarii l-au condamnat la 3 luni de închisoare pentru că a cerut episcop de limbă românească la îndemnul lui Moise Nicoară, luptător pentru drepturile românilor. Iată o situație când preoții și-au înțeles cu adevărat menirea în lume.

O.M. Vă rugăm să ne spuneți un cuvânt de încheiere.

Pr.N.B.: Ne apropiem de ziua în care părintele Arsenie Boca a trecut la cele veșnice și care a povățuit multă lume și ceea ce a simțit sufletul lui a fost admirație pentru ceea ce a creat Dumnezeu și a transpus în frumoasele icoane de la Drăgănescu. Acolo, în diafanul cu care a pictat, a transpus nu doar starea lui sufletească în raport cu creația lui Dumnezeu, ci și dragostea față de credința ortodoxă și dragostea față de ucenici. Faptul că atâția oameni merg la mormântul lui arată cât de puternic a fost cuvântul în timpul vieții și mai arată faptul că a rămas puternic și după moarte.