INTERVIU ÎN DAR cu Acad. Prof. Univ. Dr. IOAN AUREL POP, Președintele Academiei Române

 
 
Prea Cucernici Părinți, Iubiți cititori: Președintele Academiei Române, Rectorul Universității Babeș-Bolyay, profesorul și istoricul Ioan-Aurel Pop ne-a făcut onoarea de a poposi în paginile publicației Ortodox Market la An Centenar, transformând-o pentru câteva rânduri în amvon, de unde l-am rugat să se adreseze predicatorilor și învățătorilor neamului românesc.
L-a descoperit România târziu, dar l-a descoperit totuși și
acum este unul dintre dascălii neamului. Dacă participați
la o conferință a profesorului veți vedea că și aerul ascultă smerit… Ioan-Aurel Pop e din rădăcină de preoți și țărani români, e un mărturisitor, iar când îl asculți vorbind despre neam, preot și lege românească ți se trezește toată ființa și simți că te afli în fața unui mare virtuoz al pianului, al viorii… al neamului românesc. Pomeniți-l pe Ioan Aurel și familia sa la Proscomidie, să-i dea Hristos “cuvânt cu putere multă” pentru Biserică și Neam și energie ca să-și plinească misiunea.

Varianta online disponibilă aici.

ORTODOX MARKET: Sunteți președintele celei mai importante instituții de cultură a României și îl mărturisiți fără ocoliș pe Hristos: „numai Hristos e perfect” spuneți, „preoții poartă harul Duhului Sfânt”, „așa le-a tocmit Cel Preaînalt”…sunteți invitat la conferințele preoțești… sunteți un mărturisitor.

IOAN AUREL POP: Cultura și credința se află în sinergie. De altminteri, încă din vechime, limba cultului era și limba culturii. Mărturisirea credinței este determinantă pentru statutul nostru de oameni între oameni, numai că acest lucru trebuie să se petreacă fără semeție, fără orgolii, cu sinceritate, cu iubire și cu bunătate. Preoții sunt cei dintâi mărturisitori, deoarece ei poartă în sine taina …

O.M.: Cât de importantă este familia pentru un neam? Cine din familia dvs v-a dus la Biserică și v-a învățat să faceți Sfânta Cruce?
I.A.P: Fără familia întru fire, nu poate exista omenirea, iar fără familia română nu se poate imagina poporul român. M-a dus la biserică mai întâi bunica pe linie paternă. De altminteri, ea m-a învățat rânduiala credinței, ca și nevoia și voia de a-mi face cruce cu limba. Pe vremea aceea, nu se putea face oriunde semnul obișnuit al crucii.

O.M.: Vă tremură duios vocea atunci când vorbiți de pământ, neam sau când recitați din Eminescu, Mateevici sau Coșbuc.

I.A.P.: Da, pentru că dacă vorbim din suflet transmitem emoție. Dacă rămânem ca piatra, ajungem să devenim pietre. Scriitorii care scriu în românește duc neamul mai departe, sunt ca niște apostoli ai neamului. Harul lor ne ajută să perpetuăm și noi spiritualitatea românească.

O.M.: Dacă-l considerăm pe Sf. Ap. Andrei protopărintele Legii neamului, putem spune că preoții și episcopii hirotoniți de Andrei, poartă în ei nimbul românității?
I.A.P.: Da, deși Sfântul Ap. Andrei a trăit înainte de formarea poporului român. Preoții și episcopii hirotoniți de Sf. Andrei ne-au transmis din generație în generație nimbul lor și, prin urmare, mesajul lor este astăzi al românilor.

O.M.: Cât de mult a influențat „Commonwealth-ul Bizantin” dezvoltarea Commonwealth-ului European? Atunci era arhitectură de securitate bazată pe vasalitatea de credință. Acum?
I.A.P.: Până la Cruciada a IV-a, Commonwealth-ul Bizantin a fost cel predominant în Europa. După îngenuncherea Bizanțului de către creștinii occidentali, Răsăritul a început să intre în declin, iar otomanii au dat lovitura de grație creștinilor bizantini. Azi, prin repudierea și asuprirea credinței în multe locuri, securitatea din societate este periclitată. Spiritul negaționist și libertatea transformată în libertinaj conduc spre anarhie, or societatea nu poate trăi decât prin organizare bazată pe reguli respectate.

O.M.: Faptul că Ortodoxia are nunanța de taină, poate e mai transcendentală, iar catolicii și protestanții mai mundani, am putea spune în termenii de astăzi, că suntem mai puțin business-oriented? Spune del Chiaro: „nu fac unelte, dar înțeleg cum să le folosească mai bine ca oricine”. Ar putea avea legătură și cu teoria lui Max Weber?
I.A.P.: Da, ortodoxia înseamnă mai mult trăire, înseamnă tihnă, isihasm, umilință, meditație, rugăciune. Din păcate, lumea de succes material nu a fost a noastră și ne-am integrat foarte greu în ea. Spun „din păcate” nu cu admirație, ci cu regret că spiritualitatea noastră a ajuns marginală, într-o societate dominată de ban, de profit, de concurența acerbă, de individualism, de consumism.

O.M.: De ce sunt considerate naționalismul, tradiția și neamul doar concepte desuete, iar „satul global”… e preamărit?
I.A.P.: Pentru că ne-am lăsat ghidați de falși „profeți”. Biserica înseamnă lumea întreagă, iar Dumnezeu îi iubește la fel pe toți fiii săi, numai că lumea este formată din neamuri. S-a creat prejudecata că din pricina națiunilor s-au iscat războaiele mondiale, ca și cum națiunile ar fi declarat război una alteia. Războaiele le-au pornit mai marii lumii – în numele a felurite pretexte (dragostea, libertatea, democrația, credința etc.) au purtat aceste războaie și au murit în aceste războaie. Conflictele au avut ca rezultat distrugerea oamenilor care formează națiunile și nu este corect să se confunde cauza cu efectul. Satul global este preamărit fiindcă el este înșelător, de el nu răspunde nimeni și în numele lui se pot petrece toate relele.

O.M.: Cât de importanți sunt pentru neam mărturisitorii din temnițele comuniste
și luptătorii din munți?
I.A.P. Vedeți, se spune adesea despre români că nu au avut o rezistență anticomunistă și că, de aceea, soarta lor de sacrificați a fost cumva meritată. Nimic mai fals! Nu toți oamenii se nasc martiri și nici nu ar fi de dorit să fie așa, dar noi, românii, am avut martirii noștri, care ne-au salvat ca popor. Sacrificații din temnițele comuniste au plătit cu viețile lor sau cu fragmente din viețile lor pentru ca poporul român să nu fie frânt, nimicit, distrus. Iar luptătorii din munți au marcat cea mai acerbă și mai îndelungată rezistență anticomunistă din toate țările de după „cortina de fier”. Din păcate, noi nu avem vocația reclamei și nici a laudei deșănțate de sine, așa că rămânem adesea „muți ca o lebădă” în fața evidenței și nu știm să ne prezentăm pe arena internațională.

O.M.: Ați simțit, cum spunea profesorul dvs, că fiind la catedră sunteți la altar, slujind națiunea? Cine trebuie să excite această conștiință în dascăli, medici, preoți?
I.A.P.: Datoria față de comunitate, care, în cazul nostru, este națiunea română! Dacă nu simțim nicio datorie față de națiunea întru care ne-a hărăzit Dumnezeu, atunci ajungem să fim obiecte. Profesorul oficiază, ca preotul la altar, pentru că el transmite harul viețuirii și experiența de viață a omenirii. Dacă nu o face din convingere, vocea sa răsună în pustiu.

O.M.: Actul Unirii a fost semnat de doi înalți clerici. Este credința un stigmat  la 100 de ani de atunci?

I.A.P.: Credința este esența vieții omului! Fără ea, adică fără credință, viața devine rutină, devine literă moartă. Preoții și ierarhii ne ghidează prin lume de două milenii încoace ca să nu rătăcim. Evident, au fost mereu și necredincioși, dar credincioșii au păstrat echilibrul acestei lumi, oprind excesele, iertând greșelile greșiților lor, dând exemple de sacrificiu, de bunătate și de iubire.

O.M.: Ce credeți că va spune istoricul Ioan Aurel Pop de peste 100 de ani, despre „Vrem spitale! nu catedrale”? Simte istoricul Pop mâna lui Hristos deasupra istoriei poporului român?
I.A.P.: Spitalele și catedralele au fiecare rostul lor în lume și nu trebuie contrapuse unele altora. La spitale ne vindecăm trupul, iar în biserici ne alinăm sufletul.De când este lumea a fost așa. Nădăjduiesc că, peste o sută de ani, înțelepciunea va birui și că oamenii vor râde această lozincă simplistă, admirând marile ctitorii ale României, menite să vindece omul ca ființă în ansamblul său. Mântuitorul și-a revărsat de multe ori harul său asupra poporului român, altminteri nu am fi putut ajunge în istorie până aici. Un asemenea moment a fost, fără îndoială, anul 1918,când ne-am strâns energiile într-o manieră exemplară, dovedindu-ne onorabili și demni pe scena lumii.

O.M.: Ce trebuie să reprezinte în continuare preotul pentru neamul românesc?
I.A.P.: Preotul este nu numai mijlocitorul iertării păcatelor noastre și nici numai legătura noastră cu Mântuitorul – ceea ce reprezintă esențialul – dar el este la români și apostolul neamului. Să nu uităm că, secole la rând, preotul a fost depozitarul naționalității noastre, păstrătorul învățăturii, transmițătorul înțelepciunii, al datinii, al tradiției. Azi, într-o lume dezorientată, preotul poate să fie modelul de echilibru și bună cuviință, de familie creștină și de conduită morală, de dragoste de Dumnezeu și de aproapele nostru.

O.M.: Marii istorici: cronicari, Bălcescu, Pârvan, Iorga, Petru Maior au susținut sinergia Lege strămoșească-Neam iar acum mulți istorici au ca teză, cum spuneți, “post-adevărul”?

I.A.P.: Aceasta este o falsă dilemă. Prepoziția „după” (post) este acum o modalitate în vogă dea exprima perplexitatea noastră în fața unor schimbări tot mai rapide, mai accelerate și mai greu de perceput. Și atunci, decretăm noi „sfârșitul istoriei”, al națiunilor, al moralei etc. și – de ce nu- al adevărului. „Post-adevărul” este o găselniță contemporană a dilemelor frământărilor noastre, dar noțiunea nudefinește problema și nicinu o rezolvă. Este foarte simplu să spunem că fiecare deține adevărul lui sau că noi ne construim propriile adevăruri. Relativizarea fără limite a noțiunii deadevăr îi ajută pe radicali, pe dezaxați și pe dictatori să ne domine, cu scopul dizolvării ordinii sociale, adică cu scopul distrugerii societății umane. Istoricul este obligat să reconstituie lumile de odinioară în funcție de criteriul adevărului omenește posibil. Între aceste realități ale lumilor trecute se află și popoarele (devenite, la un moment dat, națiuni), iar cunoașterea lor este o datorie și nu un moft, este o obligațiem și nu o opțiune facultativă.

O.M.: Ce doriți să le transmiteți preoților în acest moment festiv pentru neamul nostru?

I.A.P.: Preoții sunt o parte a lumii (oecumene) văzute, ei ne aduc mesajul lumii celor drepți prin harul hirotonirii și rămân ghizii spirituali ai poporului nostru. Le urez puterea de a conștientiza înălțimea misiunii lor, de a se ridica mereu la înălțimea acestei misiuni și de a-l preamări pe Domnul în românește, întru eterna Sa slavă. Așa cum Dumnezeu și-a revărsat asupra noastră marea sa milă la 1918, am speranța că o va face și în viitor, luminând viața acestui popor român mult încercat.